Care este rolul criticului?

În ultimul timp aud tot mai mult critici literari, în special, folosindu-și experiența și expertiza pentru a analiza/a luat de bune cărți de ficțiune comercială sau volume de reinterpretări istorice care ar putea fi catalogate în ultimii ani drept fake news. La noi cel puțin mi se pare trist și chiar absurd că unii încearcă (nu pe bune doar pentru a spune “uite, am citit-o analitic”) să pară că au citit-o ca să înțeleagă ceva. Sigur, acest lucru nu e adevărat însă nu le spune nimeni. Lumea citește, râde iar viața merge mai departe. Dacă în alte părți este criticată o carte (cartea scrisă de Bill Clinton și Michael Paterson este prima care-mi vine în minte) nu doar pentru conținutul simplist ci și pentru a explica și a înțelege la rândul lor (criticii) care este contextul publicării acelei cărți și a lucrurilor care au influențat-o - articolul ăsta este minunat și echilibrat în acest sens - la noi critica de carte (am auzit de la jurnaliști că și critica de artă este problematică) “este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire” dacă ar fi să cităm unul dintre cei mai buni jurnaliști (de artă și nu numai) din istoria acestei țări.

Tot subsemnatul Caragiale mai spune ceva excelent în colecția de eseuri Despre teatru, că scriitorul ar trebui să fie neutru față de reacția criticilor fie că ea este pozitivă sau negativă. Apoi continuă să spună care ar trebui să fie menirea criticului de artă (el se referă la romane și teatru însă poate fi generalizat fără probleme). Acestă menire se referă nu la a spune că o carte este de rahat sau scriitorul este antipatic (pentru că s-a luat de un prieten de-ai tăi, pentru că nu i-a plăcut propria ta carte, din varii motive) ci la a integra sau nu volumul în curentul literar spre care aspiră autorul, cu argumente se înțelege.

Ideea asta poate veni în contradicție cu felul în care sunt scrise multe recenzii de la noi. Pe de-o parte înțeleg ideea de rezumare a poveștii însă pe de altă parte, recenziile mele preferate de carte (fie că sunt americane, britanice, spaniole sau italiene) sunt cele care pun în context cărțile și caută ce funcționează și ce nu, evaluează argumentele (în cazul cărților de nonficțiune) etc. Asta sunt eu și cred că nu multă lume caută asta (plus că scrierea unei astfel de recenzii [aici una excelentă, genul ăla de scriere care te face să te gândești și să revii, să vrei și chiar să recitești] ar lua câteva mii de cuvinte și destul de mult timp). Chiar și așa, recenziile de carte apreciate de unii, cele de la New York Times Book Review care vizează o nuanțare mai generalistă creează pentru cititori impresia că au citit acea carte și nu mai ajung să o citească - deci, recenzia nu doar îmbie ci oferă tot sau majoritat ceea ce ai putea luat dintr-o carte, motivul pentru care arunc regulat un ochi pe cărțile recenzate, în special zona de nonficțiune, dar nu citesc recenziile doar îmi notez titlurile care mă atrag.

Ce mi-a plăcut săptămâna asta:

  • serialul Patrick Melrose, adaptarea cu Benedict Cumberbatch în rolul principal este excelent dacă te pasionează familiile aristocrate disfuncționale din UK (e pe Amazon Prime)

  • un articol interesant despre tehnologie și mintea umană (maleabilă)

  • cartea Narrative of the Life of Frederick Douglass este excelentă și în același timp deranjantă atunci când vine vorba de comportamentele unor oameni care pretindeau că sunt buni creștini atunci când abuzau afro-americanii în jurul anului 1800. Pasajul în care Douglass a învățat să citească și să scrie este, poate, cel mai înduioșător iar întregul volum (aproximativ 150 pagini) este o demonstrație a acelui vis american despre care se vorbește în filme. Doar că de data asta este vorba despre viața unui om.

Dacă știi pe cineva căruia i-ar plăcea un astfel de newsletter nu te sfii să îl dai mai departe. Mă poți urmări pe Instagram unde pozez chestii și cărți sau pe Twitter, unde scriu și distribui lucruri în mai puțin de 280 de caractere. Dacă vrei să te abonezi la acest newsletter dă clic aici. Mulțumesc pentru că mă citești. 

À bientôt,

Silvia